Toţi încearcă să găsească sau să pară că găsesc exaltarea armonioasă a clipei pline de beatitudine. Toţi se ascund de ei înşişi, se mint să creadă ceva, într-o lume în care totul este îndoielnic, chiar şi frumuseţea; într-o lume fără concluzii.
Trăiesc şi mor în ei înşişi exact ca într-un vis superfluu şi numesc asta artă, când totul se destramă în jurul lor în strigăte disperate de sete aprigă.
Rămâne totul doar o amâgire a unei dorinţe zadarnice. Nu există nici o viaţă; nici aici, nici dincolo. E totul o iluzie fără cusur, o minciună perfectă; iar iubirea e Marele Miraj într-un haos desăvârşit.
Nu este nicio cauză, uneori – nicio greşeală.
JURNALUL 
In primul rand CATI ANI D-le Laurentiu? Nu ca sunt curioasa cate sute de ani oi avea sa faci astfel de afirmatii ca nu EXISTA NICIO VIATA? Daca eu care am abea optispe’…cred ca viata e misto! Smile my friend! :)
http://memoirsofageisha.wordpress.com
Laurentiu, stii foarte bine ca nu sunt de acord cu tine aici. :-) Doar nihilismul este o amagire si un rest de viata fara concluzie. Priveste soarele si sa imi spui daca e iluzie! Tine in mana un mar si sa imi spui daca iti cade printre degete. Daca nu, inseamna ca e real. Nietzsche spune ca Dumnezeu a murit. Insa si Dumnezeu spune ca Nietzsche a murit. Care dintre ei are dreptate? Eu pe Nietzsche nu-l mai vad si nici nu se prea mai vorbeste de el. Eu mai degraba cred ca Nietzsche a murit, nu Dumnezeu. :-) In schimb, celula umana continua sa se inmulteasca fara sa stie nimeni de ce si in ce fel. De ce nimeni nu stie? Pentru ca doar iubirea exista cu adevarat dincolo de orice minciuna a ratiunii.
În lumea asta: nu este niciun Nietzsche, niciun Dumnezeu, niciun nihilism… nu este nicio iubire şi nicio raţiune. Suntem doar noi…
Daca eram doar noi in lumea asta, atunci pe acest blog nu mai pomeneai nici de nihilism, nici de Dumnezeu, nici de romantism, nici de arta, nici de viata. Laurentiu, e greu de crezut ca ceea ce simte omul cu simturile si pre-simte cu interioritatea lui, nu exista. De vrem, de nu vrem, suntem conectati genetic de trecut pentru a ne proiecta in viitor (tot prin celula umana, adica prin iubire). Asta inseamna ca in lumea asta nu suntem doar noi, astia care azi bem un pahar de apa.
Asta e parerea mea. :-) Nu mai stiu cine zicea ca poezia a ajuns arta de a nu mai crede in nimic. Vad ca vrei cu orice pret sa fii astfel. Eu nu mai stiu cine a zis asta, dar cred ca tu stii sigur…
P.S. Poate prin toamna ne vedem la o bere. Ar fi o placere pentru mine. :-)
Într-o lume în care nu e nimic de ştiut, a renunţa la „a crede” înseamnă a avea cea mai mare credinţă.
PS: Asta eu am spus-o dar sunt convins că au mai spus-o mulţi înaintea mea.
opinile mele sunt in perfecta concordanta cu cele ale lui laurentiu.traim intr-o dezmintire aproximativa a fluxului interior compozitional eului.Asteptam imposibilul ..dorim inconstient nemurire cu scopul de a deveni copia pozitiva a negativului. ..credem in subzistenta magiei puterii omenesti,dar inchidem normativ ochii,in consecinta, propria structura definitizatoare,lumii odata cu lasarea apusului ..zambim condescendent si visam realitatea posibila ..visam lumea.Suntem niste particule de praf in noroiul universului.Cosmosul si-a pus masca …
te ascunzi laurentiu?as vrea sa aflu parerea ta.:D
De ce ar trebui sa am o parere?
good point …
:)