Toţi încearcă să găsească sau să pară că găsesc exaltarea armonioasă a clipei pline de beatitudine. Toţi se ascund de ei înşişi, se mint să creadă ceva, într-o lume în care totul este îndoielnic, chiar şi frumuseţea; într-o lume fără concluzii.
Nu există mâhnire mai mare decât moartea celui fără de care viaţa ta n-ar mai avea niciun sens. Tristeţea se întâmplă să vină în fiecare zi dar nu eşti conştient de ea. Gândeşte-te la asta: ce e iubirea în realitate? Ce e real în iubire?
Iubirea e ca prafumul unei flori. Nu prea ai ce să vorbeşti despre el. Îl miroşi şi gata! În van poeţii cântă despre ea. Iubirea nu rămâne nicăieri decât în amintirea vagă pe care nu o mai poţi chema. Rămâne doar un vis dureros şi liniştitor… ca o boală contagioasă de care nu mai poţi scăpa, ca o iluzie incurabilă. Simţi mirosul iubirii? E un adevăr nespus de nimeni niciodată. Nimeni nu vrea să ştie ce e real, ce e dincolo de subînţeles, dincolo de simpla percepţie… Sau poate că le e teamă că atunci când vor căuta adevărul nu vor găsi nimic acolo. Le e teamă că nu există… real.
“Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu…” spunea Cioran. Dar cum rămâne cu voba aceea: “Niciodată nu e prea târziu.” ?
“Gemene spanzurate de aceeasi creanga, la 25 de ani”
Mi-au amintit de “The Virgin Suicides.” în care îşi iau viaţa pe rând nişte fiice de preot. Motivul este acelaşi: lipsa de înţelegere a celor din jur şi poate alte nevoi nesatisfăcute.
E nevoie doar de o raţiune potrivită. “Niciodată să nu spui niciodată.” Cine naiba a mai spus-o şi pe-asta?
Viaţa îţi aparţine în totalitate. Nici o altă persoană nu are niciun drept de a-ţi lua viaţa. O astfel de decizie ţine doar de tine. Şi oricare ar fi decizia, trebuie respectată. “We only arrive at ourselves in a freely chosen death” (Jean Améry).
Plecată de mult şi legăturile rupte
şi tot ce-a fost a fost un vis
numai de mine ştiut.
Singur şi gol stau şi plâng…
E noapte şi frig
şi ce nebunie…
Mă gândesc la tine toată noaptea
abătut într-un regret nebun.
Şi nu pot să spun…
Cuvintele dor ca o rană deschisă
şi sună atât de comun,
să mor pentru tine… nebun.
De zile nu dorm, de nopţi nu dansez;
E o lume închisă în mine;
Singur mereu, totdeauna visez –
Trăiesc din reflex, dar de tine…
De tine mă simt, de tine gândesc,
Despre tine aş face o lume;
Veşnic atras, totdeauna iubesc,
Dar tăcerea… e chiar al meu nume.
Viaţa e numai un gest din reflex.
