Plouă în Grădina Raiului,
Spiritele cresc zâne…
Şi ce iluzie şi lumea!
Un fetus visa că suge.

În Paradis e mereu ud,
Zeii sunt în extaz erotic…
Şi ce vis e viaţa toată!
O virgină murea în cadă.

Nimfele oftau cu glas divin,
Când se iubeau cu îngerii…
Afară e lut şi cenuşă!
Şi stă să cadă seara.

“În această formă umană de viaţă, un bărbat şi o femeie se unesc pentru plăcerea senzuală a sexului, dar din experientă ştim că nici unul nu este fericit.” Srimad Bhagavatam

…

Haide să oprim timpul în loc
şi, împreună,
să visăm la un alt final de lume,
într-o lună de miere.

Departe de oraş, dar aproape
de Suprem -
Hai să murim în drum spre casă
într-un tren rapid.

Ia-mă de mână, să delirăm -
nebunie-n doi;
şi aprig, şi dulce, şi amar, şi sublim,
Ne vom uni în toate

şi poate vom fi fericiţi…

Iarăşi zi de toamnă,
senină - un copil plângând -
afară te-ndeamnă…
când te trezeşti încă visând.

E două-n amiază
şi te ghemuieşti într-un pat,
frigul luminează
un aer de cearşaf uscat.

Ai vrea să plouă-acum -
furtună de vise întregi;
căci e toamnă pe drum -
Iubito, şi nu mă-nţelegi…

Dacă viaţa ta a fost doar un vis? Şi dacă ai fost singur tot acest timp? Singur cu iluziile tale. Şi tot ce s-a petrecut, frumos vreodată, a fost doar în mintea ta… Dacă dragostea a fost doar o fantasmagorie înăuntrul unui vis? Şi nimic nu s-a-întâmplat de fapt şi nimeni n-a aflat ce-ai simţit cu adevărat cândva de mult… (inspired by Donnie Darko)

Ochii ei sunt mari şi căprui,
aproape ascunşi de breton -
negre şuviţe timide
trădează roz-naivul ton…

Un gol imens îl port în mine,
ca pe un vid plin de nesaţ…
Poţi să vezi lumea din jur
printr-un tun legat de braţ?

Un gol infinit în stomac
pe care şi-n vise-l tot simt -
tot singur sunt de când mă ştiu
şi nu ştiu de ce mă mai mint…

Ar trebui să fiu departe,
într-o cetate străină…
Un nume uitat demult
prin iubirea creştină.

Ca şi acele gânduri tac.
Şi ce îmi spune să rezist?
Trecutul, azi îmi pare trist,
La fel şi mâine îl displac.

Mă doare tot capul…
Îmi spun că nu vine.
Mă caut în sine,
Mă zgârii cu acul.

Stau treaz adânc pe pat –
Mă-nec în mintea mea;
Îmi spune altceva…
Ca şi aceleaşi gânduri…

iunie ‘04

Toţi încearcă să găsească sau să pară că găsesc exaltarea armonioasă a clipei pline de beatitudine. Toţi se ascund de ei înşişi, se mint să creadă ceva, într-o lume în care totul este îndoielnic, chiar şi frumuseţea; într-o lume fără concluzii.

Trăiesc şi mor în ei înşişi exact ca într-un vis superfluu şi numesc asta artă, când totul se destramă în jurul lor în strigăte disperate de sete aprigă.

Rămâne totul doar o amâgire a unei dorinţe zadarnice. Nu există nici o viaţă; nici aici, nici dincolo. E totul o iluzie fără cusur, o minciună perfectă; iar iubirea e Marele Miraj într-un haos desăvârşit.

Nu este nicio cauză, uneori - nicio greşeală.

Spune-mi că suferi şi că eşti tristă.
Nu-mi spune că eşti fericită!
Arată-mi cum te chinui să scapi din infern.
Arată-mi haosul şi dezordinea din viaţa ta.
Arată-mi tot ce e rău din tine,
tot ce te frământă şi nu te lasă noaptea să dormi.
Spune-mi tot ce urăşti şi ce nu ştii, spune-mi.
Astfel, mai târziu, să mă bucur de restul…

(prietenei <imaginare> A.M.)
Spune-mi că eşti singură şi fără speranţă…

Tuturor, fără excepţie, li se întâmplă lucruri extraordinare şi pline de suspans. Numai că doar unii le şi exprimă astfel (Laurenţiu).

Cufundat în noaptea albastră,
Patul gol, duios de-adânc…
Singur lângă o fereastră,
Mă gândesc la ea, şi plâng.

În camera neagră stau singur,
În nădufu-ntunecat…
Absorbit de dor, de gânduri,
Ea apare dulce-n pat.

Parcă simt parfumul proaspăt
De pe trupul ei suav…
Dar tot visul se destramă,
În ecoul grav al nopţii, şi fatal.

Nu există mâhnire mai mare decât moartea celui fără de care viaţa ta n-ar mai avea niciun sens. Tristeţea se întâmplă să vină în fiecare zi dar nu eşti conştient de ea. Gândeşte-te la asta: ce e iubirea în realitate? Ce e real în iubire?
Iubirea e ca prafumul unei flori. Nu prea ai ce să vorbeşti despre el. Îl miroşi şi gata! În van poeţii cântă despre ea. Iubirea nu rămâne nicăieri decât în amintirea vagă pe care nu o mai poţi chema. Rămâne doar un vis dureros şi liniştitor… ca o boală contagioasă de care nu mai poţi scăpa, ca o iluzie incurabilă. Simţi mirosul iubirii? E un adevăr nespus de nimeni niciodată. Nimeni nu vrea să ştie ce e real, ce e dincolo de subînţeles, dincolo de simpla percepţie… Sau poate că le e teamă că atunci când vor căuta adevărul nu vor găsi nimic acolo. Le e teamă că nu există… real.

Visam că suntem acolo sus ca doi porumbei …de mână, umăr la umăr, obraz la obraz - pupându-se din când în când. Mă uitam la tine şi apoi înaine, când mă sărutai pe obraz şi apoi pe buze. Şi ne spuneam cuvinte pline de înţeles pe care azi le-am uitat… Şi totul era atât de-al naibii de real…

Emoţii bacoviene revin în minte ca pulsul durerii sub presiunea arterială care tot creşte şi creşte… Fiorii ascunşi ai iubirii… Cu toate că uitam chiar pe cine-am iubit… într-o taină totală. Dar acum ştiu că nu te voi uita nici în somnul cel mai adânc. E totul atât de adânc şi pustiu. Ce ridicol… ce alienare!

Ne rătăciserăm dintr-o dată într-un ochi de timp pierdut, într-un oraş părăsit de orice rază de lumină… lângă intrarea unei staţii de metrou. Tu ai fost şi vei fi doar o umbră a marii iluzii… ce a murit definitiv la fel ca speranţa, la fel ca orice altceva (sortit unei morţi de acest fel). Nu există minciuni şi nici adevăruri. E totul un haos neîntrerupt. Gustul unei hemoragii esofagiene - adâncul gust al morţii…

Începusem să te strig. Dar îţi uitasem numele şi te strigam în gând. Nu mai puteam vorbi. Toate sentimentele se dematerializau. Nu mai ştiam nici ce căutasem… Începusem să plâng, cu un plâns din acela de copil sărman. Toţi fiorii de iubire se transformaseră în lacrimi de durere. Ştiam că în curând mă voi trezi… că va fi ca şi când nu s-a întâmplat niciodată… Dar nu este aşa! La dracu! Nu este aşa cum am crezut în vis. Şi poate, la fel ca într-un vis, toate credinţele mele din stare de veghe sunt doar nişte iluzii.

“Nu merită să te sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu…” spunea Cioran. Dar cum rămâne cu voba aceea: “Niciodată nu e prea târziu.” ?

“Gemene spanzurate de aceeasi creanga, la 25 de ani”

Mi-au amintit de “The Virgin Suicides.” în care îşi iau viaţa pe rând nişte fiice de preot. Motivul este acelaşi: lipsa de înţelegere a celor din jur şi poate alte nevoi nesatisfăcute.

E nevoie doar de o raţiune potrivită. “Niciodată să nu spui niciodată.” Cine naiba a mai spus-o şi pe-asta?

Viaţa îţi aparţine în totalitate. Nici o altă persoană nu are niciun drept de a-ţi lua viaţa. O astfel de decizie ţine doar de tine. Şi oricare ar fi decizia, trebuie respectată. “We only arrive at ourselves in a freely chosen death” (Jean Améry).

Am lăsat locuri neatinse
pentru mai târziu
pentru tine
Am lăsat lucruri nevorbite
pentru mine
să le rezolv singur

Am căutat în lume ceva
şi m-am găsit pe mine
te căutam pe tine
te căutam şi
ce am găsit
să mă opresc în locuri?

Anii se deşiră
şi am vrut nespus…

Plecată de mult şi legăturile rupte
şi tot ce-a fost a fost un vis
numai de mine ştiut.

Singur şi gol stau şi plâng…
E noapte şi frig
şi ce nebunie…

Mă gândesc la tine toată noaptea
abătut într-un regret nebun.
Şi nu pot să spun…

Cuvintele dor ca o rană deschisă
şi sună atât de comun,
să mor pentru tine… nebun.

Urma ta pe gheaţa de cristal cu paie
ce ies din inima ta însingurată,
învelită în pătura plină de sânge,
în baie te-ar ţine pe loc înecată.

Un răcnet neauzit îl ţii în tine josnic,
în cadă precum Madonna dezbrăcată,
aştepţi trecutul să deruleze în tine
o fantasmagorică scenă uitată.

- Ai vrea să spui ceva… cu “timpul”.

De zile nu dorm, de nopţi nu dansez;
E o lume închisă în mine;
Singur mereu, totdeauna visez –
Trăiesc din reflex, dar de tine…

De tine mă simt, de tine gândesc,
Despre tine aş face o lume;
Veşnic atras, totdeauna iubesc,
Dar tăcerea… e chiar al meu nume.

Viaţa e numai un gest din reflex.

Şi totul trece ca şi când n-ar fi fost…
Şi niciodată nu-i nimic serios;
Ca-n lacul unduit de nişte pietre,
La fel, în cercul tău îţi cauţi un rost.

Pare uneori că-i totul în zadar…
Când îmi amintesc de timpul meu trecut;
Parcă mă apasă un regret amar:
O fantasmă-i lumea şi nimic real.

...dedicată lui Sanda Cojocaru, scriitoare cu un deosebit talent şi curaj ce m-au fascinat chiar de la început. A promis pe un forum că-mi va da volumul ei de poezii. Ne-am văzut doar câteva secunde… Astăzi am avut plăcerea să-i citesc cartea. “Culorile mele”, apărută la editura Prut Internaţional, a câştigat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în 2004, când avea doar 16 ani. Am citit-o cu nerăbdare, imediat cum am ajuns acasă. În cele 48 de poezii este imortalizată sinceritatea intimidantă a unei conştiinţe umane în care te regăseşti în momente universale din viaţă în care poţi învăţa multe. E singura carte pe care o voi păstra.

Ce e lumea fără vise?
Timpul trece peste noi…

E trist, atât de trist când…
totul trece şi te străduieşti
să fii doi… când trece peste…

Timpul trece peste noi
într-o lume fără vise…

Ascultă cum trece timpul, iubito,
ca pe şinele dimineţii târzii…
Trezită din vis în regretele vii,
priveşte cum timpul trece, grăbito.

Fiorii umezi de lacrimi ascunse
te fac să oftezi romantic, şi tremuri
într-o amiază plină de îndemnuri
de umezi fiori de lacrimi ascunse.

E o amiază vulgară cu vise…
Plouă departe în gara murdară
deşi pare încă senin, afară
e noapte deja… uitatele vise…

În continuare la “De ce împotriva…”

Nu neg umanitatea, ci neg un sistem social dezumanizat ca cel militar…

*

Ceva e greşit cu societatea. Ea nu e ce vrei să fie. Uneori cred că a fost creată de extratereştri. Dar atunci văd oamenii în faţa panoramicei privelişti şi îmi amintesc că ei sunt ca un furnicar. Încearcă să facă ceva raţional dintr-o totală iraţionalitate… ca durerea. Ei înşişi nu ştiu ce vor de fapt. Oamenii sunt total iraţionali.
Ca Universul haosului guvernat de întâmplare, întocmai roieşte şi societatea.

Atât de departe şi atât de aproape sunt şi ei, asemeni stelelor. Se văd, dar până se cunosc nu mai sunt. Se estompează într-o relativitate dezolantă; nu e nimic în afara lor.
În pofida aglomeraţiei de idei sclipitoare, sunt singuri şi vorbesc cu ei înşişi. Fiindcă în oglindă se văd mai mulţi dar ei sunt unul şi acelaşi… un muşuroi. Degeaba se impune câte unul - dă doar dovada de haos - printre un foc de artificii. Toţi îl văd dar nici unul nu-l destăinuie.
Atât de fragili ca însăşi esenţa gândirii dezvoltată din nevoia de hrană, sunt ca furnicile. Şi tot ce-au construit şi vor construi vreodată, e atât de fragil. Chiar dacă urme vor fi lăsate în timp, pe acest pământ nimic nu se va adăuga. Oamenii sunt prea mici. Toţi sunt aici mesageri. Iar “aici” e singurul loc din Univers unde au existat şi există încă.
Nimeni n-a ajuns la nemurire, nimeni la extatica fericire, nimeni n-a aflat adevărul absolut… pentru că aceste idealuri pur şi simplu nu există. Chiar dacă par reale, toate sunt iluzii. Toţi mor… cu un sentiment mai mult sau mai puţin vag de tristeţe, cu un gol în stomac sau cu un fior ce renaşte întrebarea: Ce e greşit?

- to be continued -