You are currently browsing the category archive for the 'Poezii Moderne' category.
Plouă în Grădina Raiului,
Spiritele cresc zâne…
Şi ce iluzie şi lumea!
Un fetus visa că suge.
Iarăşi zi de toamnă,
senină - un copil plângând -
afară te-ndeamnă…
când te trezeşti încă visând.
Am lăsat locuri neatinse
pentru mai târziu
pentru tine
Am lăsat lucruri nevorbite
pentru mine
să le rezolv singur
Am căutat în lume ceva
şi m-am găsit pe mine
te căutam pe tine
te căutam şi
ce am găsit
să mă opresc în locuri?
Anii se deşiră
şi am vrut nespus…
Urma ta pe gheaţa de cristal cu paie
ce ies din inima ta însingurată,
învelită în pătura plină de sânge,
în baie te-ar ţine pe loc înecată.
Un răcnet neauzit îl ţii în tine josnic,
în cadă precum Madonna dezbrăcată,
aştepţi trecutul să deruleze în tine
o fantasmagorică scenă uitată.
- Ai vrea să spui ceva… cu “timpul”.
Ce e lumea fără vise?
Timpul trece peste noi…
E trist, atât de trist când…
totul trece şi te străduieşti
să fii doi… când trece peste…
Timpul trece peste noi
într-o lume fără vise…
Trist şi singur să te laşi de lume,
în noaptea venind…
nu mai surâde ca ieri, ca alaltăieri,
ca acum două zile…
de mâine plouă şi nu poţi face nimic
să te laşi de lume…
de mine îţi înăbuşi plânsul
ca norii trecând…
moale şi dus ca o vară caldă
şi nu poţi să plângi…
ai plecat nicăieri
Ca o sclipire în lanul de grâu
Ca o stea albastră ce trece
Chipul tău era fatal de dulce
Şi trist cerea fericirea din jur
Cu ochii de ocean înconjurat
De un deşert blând şi galben…
Înger blond, pleci nicăieri
Înger blond, eşti dulce şi curat
Cum gândeşti când totul se repetă ca într-un deja vu?
Şi totul rămâne în tine ca într-un vierme îmbâcsit
ce creşte ca Universul
vrând să se reproducă atunci când e umflat
…de praf.
Cum gândeşti când timpul trece
şi tu nu te-ai schimbat?
Când totul (în minte) revine ca un vis refulat,
e oare trist sau e păcat?
Am văzut că vrea să existe…
“e mare şi îşi mişcă doar capul,
dar azi va muri printre alte zeci şi mii…
în culturi.”
Trebuie să ajungă la un final
în final, în final…
Oraşul e un târg banal…
Un criminal liber în oraş…
Pe stâlpi e un afiş sexual
la final, la final…
Pe stradă e un animal…
Umblă liber prin oraş.
Ai deschide
Cutia Pandorei
Să te
Bucuri de feminitate?
Şi ai spune
Nopţilor
Să se
Termine mai repede…
Noi mergem acasă
În lumea ta…
Noi suntem vise
Ce te cheamă la ele…
Să te
Omoare încetul cu încetul…
Şi ai spune
În gând…
Să te
Las… să visezi…
Vin ploile,
Da, îmi place la tine că nu mă dezamăgeşti
Picură, vântul
Mi-ai arătat frumuseţea şi timpul tău curge
E frig aici
Da, mi-ai spus maro în glas că pluteai pe un alb
S-a oprit
Suntem sus acum… uite-te ce privelişte…
Imi place alb
Aripi de alb mă purtau cu tine în spate
Începe iar
Şi eram pe o stradă-n oraş ca într-un vis
Vin ploile,
Spune-mi povestea ta…
S-a strâmbat veranda inimilor noastre
Şi stă să se prăbuşească la picioarele tale.
De unde voi mai vedea cerul, dacă nu de-acolo?
De jos pare altfel…
Şi lumea ta nu mă mai cheamă
Sub un cer întunecat.
Să mă ridic la gura ta mi-e greu
Când buza ta nu răspunde
La îndemnurile mele;
Şi-atunci îmi spui: Unde nu e bine?
Pe zid erau sfârşiturile lumii –
ovale reliefate şi înşirate pe un rând -
cu semne de ani şi cifre de şase,
cu chipuri de demoni.
La ultimul de jos, interzis, cel mai vechi,
găsisem o hartă
necunoscută,
a unei lumi
valoroase.
