You are currently browsing the category archive for the 'Note personale' category.
Dacă viaţa ta a fost doar un vis? Şi dacă ai fost singur tot acest timp? Singur cu iluziile tale. Şi tot ce s-a petrecut, frumos vreodată, a fost doar în mintea ta… Dacă dragostea a fost doar o fantasmagorie înăuntrul unui vis? Şi nimic nu s-a-întâmplat de fapt şi nimeni n-a aflat ce-ai simţit cu adevărat cândva de mult… (inspired by Donnie Darko)
Visam că suntem acolo sus ca doi porumbei …de mână, umăr la umăr, obraz la obraz - pupându-se din când în când. Mă uitam la tine şi apoi înaine, când mă sărutai pe obraz şi apoi pe buze. Şi ne spuneam cuvinte pline de înţeles pe care azi le-am uitat… Şi totul era atât de-al naibii de real…
Emoţii bacoviene revin în minte ca pulsul durerii sub presiunea arterială care tot creşte şi creşte… Fiorii ascunşi ai iubirii… Cu toate că uitam chiar pe cine-am iubit… într-o taină totală. Dar acum ştiu că nu te voi uita nici în somnul cel mai adânc. E totul atât de adânc şi pustiu. Ce ridicol… ce alienare!
Ne rătăciserăm dintr-o dată într-un ochi de timp pierdut, într-un oraş părăsit de orice rază de lumină… lângă intrarea unei staţii de metrou. Tu ai fost şi vei fi doar o umbră a marii iluzii… ce a murit definitiv la fel ca speranţa, la fel ca orice altceva (sortit unei morţi de acest fel). Nu există minciuni şi nici adevăruri. E totul un haos neîntrerupt. Gustul unei hemoragii esofagiene - adâncul gust al morţii…
Începusem să te strig. Dar îţi uitasem numele şi te strigam în gând. Nu mai puteam vorbi. Toate sentimentele se dematerializau. Nu mai ştiam nici ce căutasem… Începusem să plâng, cu un plâns din acela de copil sărman. Toţi fiorii de iubire se transformaseră în lacrimi de durere. Ştiam că în curând mă voi trezi… că va fi ca şi când nu s-a întâmplat niciodată… Dar nu este aşa! La dracu! Nu este aşa cum am crezut în vis. Şi poate, la fel ca într-un vis, toate credinţele mele din stare de veghe sunt doar nişte iluzii.
În continuare la “De ce împotriva…”
Nu neg umanitatea, ci neg un sistem social dezumanizat ca cel militar…
*
Ceva e greşit cu societatea. Ea nu e ce vrei să fie. Uneori cred că a fost creată de extratereştri. Dar atunci văd oamenii în faţa panoramicei privelişti şi îmi amintesc că ei sunt ca un furnicar. Încearcă să facă ceva raţional dintr-o totală iraţionalitate… ca durerea. Ei înşişi nu ştiu ce vor de fapt. Oamenii sunt total iraţionali.
Ca Universul haosului guvernat de întâmplare, întocmai roieşte şi societatea.
Read the rest of this entry »
Oamenii cred că sunt străin. Îmi vorbesc prin gesturi, cei de rând, asemeni unui înstrăinat… Într-o lume în care nimeni nu mai crede în nimeni şi unde „totul” nu mai înseamnă nimic, e amuzant să fii străin. Eşti un călător neştiutor şi solitar.
Când cei obişnuiţi şi simpli devin numai nişte instrumente, lumea capătă un sens nou, comic sau dramatic, în orice caz – unul plin de umor. Poţi fi fericit sau trist, calm sau furios – nimănui nu-i pasă… deoarece lumea eşti tu, şi tu ai controlul. Poţi s-o faci să te divinizeze… sau să te urască. Eşti numai tu, regizor şi actor, în rolul principal.
Şi încă e un lucru pe care nu-l înţeleg: de ce mulţi aleg să joace în drame? Sau ei nu aleg? O, ba da, ei aleg să fie aleşi, cei simpli.
Oamenii au crescut cu timpul. Sunt diferiţi acum şi mult mai simpli, mai banali, mai şterşi. Acum văd rostul şcolii şi al liceului: cunoşti oameni. Oameni reali sau din cărţi, slabi sau puternici, supuşi sau autoritari. Şcoala era acum cinci ani o tâmpenie fără margini şi un timp pierdut. Nu s-a schimbat prea mult. Doar oamenii s-au schimbat. Aceleaşi greşeli, cuvinte, glume au rămas. Aceleaşi bancuri seci sunt transmise ca valori. Aceeaşi lume fără sens îşi caută rostul printre minţile a mii de copii îndoctrinaţi din timp cu ideologiile vremii de către profesori care mai au încă idei comuniste.
E trist să simţi povara lumii, să vezi de ce moare, de ce se naşte, de ce râurile curg. Să ştii cum a început şi ce viitor are, fiindcă totul este ştiut, cum se va termina şi cum va începe… din nou.
Şi în această lume, în acest cerc, să simţi că stai pe loc când totul se învârte, când totul stă pe loc - e ironic şi trist. Fiindcă lumea eşti tu… şi nu înseamnă nimic.
De ce simţi că timpul trece dar nu şi cum trece? Fiindcă nu eşti nimic. N-ai făcut niciodată parte din lume. Lumea este duşmanul tău, la fel ca tot ce face parte din ea. Un semn că locul tău nu e în lume. Tu eşti un străin printre ea. Locul tău… este în tine, de unde vii, de unde vin toate… şi acolo unde toate se reîntorc.
Acesta este sfârşitul lumii, timpul când toţi se regăsesc pe ei înşişi. Ironia e… că oamenii aşteaptă încă… Povestea eşti tu… Iată povestea neştiută şi nespusă de nimeni:
. . .
“Cine nu ştie ce-i durerea, nu poate simţi plăcere.”
Când timpul se schimbă, societatea se schimbă. Când secunda nu mai este decât o convenţie chimică, atunci totul este doar o convenţie. Chiar şi sexul… “Trei secunde”… nu înseamnă nimic. Trei secunde cu o persoană frumoasă… înseamnă totul.
Regulile societăţii sunt scrise în mintea oamenilor.
Ei fac ceea ce fac doar datorită efectelor legilor
pe care le văd în alţi oameni.
Deci, dacă schimbi un om, schimbi o societate întreagă
dacă acel om este “văzut” de alţii.
Disputa este asta:
Societatea chimică vs. societatea fizică
Societatea genetică vs. societatea naturală
Eu n-am ştiut să-i dau un nume. Poate pentru că numele nu este important. Nimic nu este important. Toţi vor iubire. Toţi vor să fie fericiţi.
Zilele trec fără să ştiu unde sunt, fără să ştiu ce fac, fără să ştiu… de ce. Şi cel mai important - fără să ştiu cine sunt.
Viaţa n-are nici un sens dacă tu nu-i dai unul.
Cineva îmi spunea că cel mai riscant lucru e să nu rişti. Îmi place riscul…
Toţi se întorc. Toţi vin şi pleacă…
Care e înţelesul? Lumea e complet lipsită de sens.
Politica are un singur scop iniţial pe care mulţi îl uită şi anume, controlul.
Paradoxal, toate au un scop, un interes. Un paradox altminteri uşor de rezolvat: doar noi dăm sens lucrurilor.
Uneori, pentru că e prea simplu, ţi se pare de neatins.
Lumea este efectul interesului economic al omului.
Toţi vor să fie în avantaj. Mulţi au un avantaj simulat sau imaginar; când stau în faţa televizorului.
Vei spune că sunt probleme mai grave în lume… Dar ştii… nimic nu e atât de grav cum pare.
Cine a glumit cu mine? Să fie totul o glumă proastă? Sau poate e totul doar un vis urât…
De ce trec zilele atât de repede?
Vreau să mă schimb, vreau să te schimb! Vreau să schimb lumea ta şi a mea.
Tot ce vreau, tot ce vrei, tot ce vor toţi e doar o altă viaţă.
Ce vei face dacă va trebui să pleci? Ce ne lipseşte nouă e tocmai viaţa. N-am ştiut să-i dau un sens… Aş vrea să las totul în urmă. Trebuie doar să cred. Dar acum ştiu că nu e de ajuns.
Aş vrea… să te redescopăr…
Idealul se pierde în mulţime.
Iar văzut de aproape, devine ceva… comun.
De aceea, natura omului e mereu tristă - şi niciodată nu poate obţine ce vrea, atunci când vrea.
Chiar şi atunci când râde… se adaugă ironia vieţii.
Timpul poate diferă între noi, dar la toţi li se întâmplă aceleaşi lucruri.
În depărtare arde ceva. Apusul e atât de trist azi.
Şi mi se pare că timpul trece mai încet pentru mine. Şi totul e lăsat în urmă… Iar din tot ce-a fost… nu mai contează nimic; pentru că va reveni…
Când tremuri… opreşte-te…
Ştiu că ai vrea să continui,
Dar îmi place să cer imposibilul,
Deoarece singurul lucru care mă mai uimeşte
E să văd că un lucru imposibil este posibil.
Este o vreme când te decizi încotro vei merge. Nimeni nu te ajută, nimeni nu te aude, cu nimeni nu poţi vorbi. Numai cu o persoană care nu este niciodată acolo… Ea te-ar auzi.
Există un timp când te îndrăgosteşti. Mmm… îmi spune că n-ar trebui să vorbesc despre asta. Există un vis în fiecare dintre noi. Unde vei merge depinde numai de tine…
Mai este o vreme când, uitându-te pe fereastră, vezi o lume pe care nu o mai recunoşti.
Şi te întrebi atunci: „Unde mă aflu?”, „Ce s-a schimbat?”, „Eu sau lumea?” ştiind deja răspunsul: „Sunt eu, trebuie să plec de aici!”.
Sunt timpuri când nimic nu mai ajunge la destinaţie si toate se reîntorc la expeditor.
Aşa este acum.
You are a dream.
Începe un vis,
E bine aşa…
Poema din vis
Îmi spunea ceva.
Ea s-a stins…
De ce?
Şi e trist…
Ceva îmi spunea,
Din vis, poema.
Aşa e bine…
Un vis începe.
Las-o să se liniştească, să se stingă. De abia dupa aceea vei putea visa. După ce a trecut.
O rază de lumină, care o atinge pe ea, nu te lasă să te linişteşti. Trebuie să treacă orice rază, să le vezi cum trec razele, să le simţi şi să le laşi să treacă. Toate au trecut deja, chiar dacă tu nu le-ai văzut, tu şti cum vor trece. Asta îţi dă linişte. Un timp, visând, eşti suspendat în afara lumii. Aici nu mai există nimic, decât tu şi lumina.
Dar o vezi pe ea stând, şi nu s-a schimbat nimic la ea… Las-o să se liniştească. Timpul îngheaţă…
Niciodată nu a fost mai frumoasă. Niciodată nu a fost mai plăcută, mai fericită decât acum. Viaţa – în acest moment. Niciodată nu va mai fi la fel.
Las totul să treacă; nu păstrez nici o idee, nici în subconştient. Totul devine conştiinţă. Conştiinţa veşnic vie şi trează a tuturor lucrurilor vii; a vieţii, pentru o clipă perfect frumoasă, perfect fericită.
Acum sunt conştient de altceva, şi nu-mi explic cum s-a diminuat dintr-o dată conştiinţa atât de mult. Mult timp ea s-a scurtat la un lucru banal. Atât de banal că m-ar face să sufăr. Până şi percepţia timpului s-a demodelat drastic. Atât de drastic încât sunt trist. Totul e strâmb acum, urât şi mizer încât îmi inspiră repulsie. Tot ce-a fost cândva plăcere, acum e dezgust.
Niciodată viaţa nu a fost aşa. Doar când treci de un lucru îţi dai seama ce-a fost… sau ce este, sau ce-o să fie. Fericirea precede tristeţea. Acum n-am nici un sentiment: Conştiinţa neantului şi a nepăsării oarbe. Nu este nimic important în lume, decât ceea ce nu se vede. Când eşti fericit ai parcă ochii închişi.
