În continuare la “De ce împotriva…”

Nu neg umanitatea, ci neg un sistem social dezumanizat ca cel militar…

*

Ceva e greşit cu societatea. Ea nu e ce vrei să fie. Uneori cred că a fost creată de extratereştri. Dar atunci văd oamenii în faţa panoramicei privelişti şi îmi amintesc că ei sunt ca un furnicar. Încearcă să facă ceva raţional dintr-o totală iraţionalitate… ca durerea. Ei înşişi nu ştiu ce vor de fapt. Oamenii sunt total iraţionali.
Ca Universul haosului guvernat de întâmplare, întocmai roieşte şi societatea.

Atât de departe şi atât de aproape sunt şi ei, asemeni stelelor. Se văd, dar până se cunosc nu mai sunt. Se estompează într-o relativitate dezolantă; nu e nimic în afara lor.
În pofida aglomeraţiei de idei sclipitoare, sunt singuri şi vorbesc cu ei înşişi. Fiindcă în oglindă se văd mai mulţi dar ei sunt unul şi acelaşi… un muşuroi. Degeaba se impune câte unul - dă doar dovada de haos - printre un foc de artificii. Toţi îl văd dar nici unul nu-l destăinuie.
Atât de fragili ca însăşi esenţa gândirii dezvoltată din nevoia de hrană, sunt ca furnicile. Şi tot ce-au construit şi vor construi vreodată, e atât de fragil. Chiar dacă urme vor fi lăsate în timp, pe acest pământ nimic nu se va adăuga. Oamenii sunt prea mici. Toţi sunt aici mesageri. Iar “aici” e singurul loc din Univers unde au existat şi există încă.
Nimeni n-a ajuns la nemurire, nimeni la extatica fericire, nimeni n-a aflat adevărul absolut… pentru că aceste idealuri pur şi simplu nu există. Chiar dacă par reale, toate sunt iluzii. Toţi mor… cu un sentiment mai mult sau mai puţin vag de tristeţe, cu un gol în stomac sau cu un fior ce renaşte întrebarea: Ce e greşit?

- to be continued -